„Nunta era peste 3 săptămâni. Într-o zi am vrut să-mi iau o rochie, doar că nu aveam bani suficienți la mine. Așa că m-am dus acasă la Dinu, logodnicul meu.

Când bărbatul misterios din tren, de care mă îndrăgostisem nebunește, a dispărut din viața mea, am simțit că ratasem marea iubire și că poate nu aveam să mai întâlnesc alta vreodată. L-am căutat și am visat la el ani de zile, pano într-o zi, când viața mi-a surâs din nou… Pe același peron.

Peronul e gol. Ultimul tren a plecat de mai bine de o jumătate de oră. în difuzoare se aud în continuare anunțurile cu sosirile și plecările. Vântul poartă câteva frunze ruginii în mici vârtejuri, care se împiedică de pantofii singurei persoane rămase pe peron: eu. Stau nemișcată și privesc de-a lungul liniei…

Dacă a fost real, aici a început, lângă această cișmea, în dreptul căreia se afla de obicei al șaselea vagon de la locomotivă. Mult timp am avut îndoieli, mi-era teamă că n-a fost decât imaginația mea, că încep s-o iau razna. Dar s-a întâmplat cu adevărat. Doamne, ce repede trec anii!

Absolvisem facultatea și îmi găsisem un post bine plătit la un șantier, dar făceam zilnic naveta cu un personal. Eram logodită cu Dinu, mai mult ca să scap de gura celor din familie. Parcă o aud pe mama:

— Fetițo, la anii tăi, eu aveam deja doi copii. N-o vezi și pe soră-ta, că e la casa ei, peste trei luni deja naște, și e mai mică decât tine?! Nu-l iubești? Astea-s prostii. Ascultă-mă pe mine: dragostea trece prin stomac. Băiatul are o situație, casă, mașină, taică-său are funcție…
Aici intervenea și mătușa:

— Hai, că nu e chiar așa de greu! Vă știți din liceu. și apoi, dacă te căsătorești, scapi de navetă. Poate că socrul tău va trage câteva sfori și te aduce aici, la centrală.

Nu pot spune că era tot ce-și poate dori o fată, dar încercam să văd și partea bună a lucrurilor. Prima mea iubire fusese un eșec. știam că nu-l voi putea uita prea curând, dar știam și că nu se mai poate schimba nimic. Așa că, neavând nici puterea și nici dorința de a face alte planuri pentru viitor, le-am acceptat pe cele gata făcute de ai mei. și de ai lui Dinu, pentru că stabiliseră deja de comun acord data nunții.

Mă lăsam târâtă de val, cu o vagă speranță că „pofta vine mâncând”. în fond, lui nu prea avem ce să-i reproșez: era drăguț cu mine, discutam câte-n lună și în stele. Dar toate planurile au fost date peste cap de decesul unui unchi de-al lui Dinu și am amânat nunta cu vreo trei luni.

Odată cu decalarea datei căsătoriei, a început și schimbarea comportamentului său față de mine: era din ce în ce mai indiferent și mai rece, devenise dominator și chiar dur uneori. Nu aveam cu cine discuta despre asta: colegele ar fi zis că trăiesc cu capul în nori și că visez cai verzi pe pereți, iar rudele nici măcar nu m-ar fi ascultat. Așa că m-am retras în mine… Până într-o zi de marți…

Mă urcasem în vagon și, ca de obicei, m-am așezat la geam. Plimbându-mi absentă privirea spre trenul de la linia vecină, l-am zărit mergând cu pas sprinten, apoi l-am pierdut în mulțimea de navetiști. Câteva clipe mai târziu, mi-a zâmbit de pe locul lui de la geam…

Trenurile plecau în același timp și, o porțiune de câțiva kilometri, mergeau paralel, cu aceeași viteză, apoi unul o lua în dreapta, iar celălalt, în stânga. Când compartimentele noastre au început să se depărteze unul de celălalt, mi-a făcut cu mâna un gest discret de salut. Am simțit cum tot sângele îmi năvălește în obraji și o căldură plăcută îmi invadează corpul.

La serviciu, am fost distrată. Auzeam vag comentariile colegilor, dar nu le-am dat atenție. Așteptam cu nerăbdare să vină iar dimineața și să ajung la gară. Dar următoarele două zile au tre-cut fără să-l văd și eram îngrozitor de tristă.

Nici eu nu știam de ce, era doar un necunoscut, un chip plăcut zărit numai câteva momente. Vineri, când mi-am ocupat locul, el era deja acolo. Același zâmbet și apoi același salut discret. Inima îmi bătea nebunește. După o vreme, deja mă obișnuisem: marțea și vinerea aveam întâlnire cu fericirea.

Nu mai rămăseseră decât trei săptămâni până la nuntă și mă simțeam oarecum vinovată pentru aceste clipe, dar îmi spuneam că era o aberație să cred că am greșit cu ceva schimbând doar câteva priviri cu un străin, mai ales că viitorul meu soț părea că suferă de o amnezie din ce în ce mai severă în ceea ce mă privește: părinții lui mă vizitau și îmi telefonau mult mai des decât Dinu însuși…

Intr-o dimineață, șeful m-a trimis cu mașina de serviciu înapoi în București, ca să iau niște aprobări de la minister. Dar cum pe una din semnături nu o puteam obține decât după-amiaza, mi-am zis că pot să profit de orele libere și să mai fac câteva cumpărături. Găsisem o rochiță drăguță care-mi picase cu tronc.

Nu aveam destui bani la mine, dar cum timp aveam suficient, m-am hotărât să trec pe la Dinu, la care-mi mutasem deja câteva lucruri. Am fost surprinsă să constat că ușa era descuiată și am intrat. Pe covorul din sufragerie mi-au atras atenția un pantof bej cu toc, o fustă neagră, o cravată… Doar cea din urmă mi-era cunoscută. Am fost și mai surprinsă de ce am auzit decât de ce am văzut: o întreagă gamă de gemete.

Am simțit cum începe să-mi clocotească sângele de mânie. Pe măsuța din hol, lângă chei, se afla un aparat de fotografiat. Am adunat frumușel toate obiectele vestimentare pe care le-am găsit, am intrat în dormitor, le-am făcut vinovaților două poze înainte ca vreunul din ei să poată scoate un cuvânt, apoi am deschis fereastra:

— Dacă nu vrei ca taică-tău să facă apoplexie din cauza aventurii tale publicate într-un ziar de mâine, trebuie să dis-pari definitiv din viața mea! Fiindcă eu am oricum de gând să dispar dintr-a ta. și nu încerca să ripostezi în vreun fel, dacă nu vrei ca toate hainele tale și ale individei să zboare de la etaj!

Femeia își revenise din starea de șoc și acum era isterică, urlând când la mine, când la el. Rănit în orgoliu, Dinu a ridicat mâna să mă lovească, pentru a putea recupera filmul compromițător. M-am ferit și i-am spus:

— Nu cred că e cazul să faci asta, pentru că am să țip de mă aude tot blocul!
Ezita. Nu știa ce să facă. în clipa în care ea s-a repezit furioasă la mine, am aruncat hainele pe fereastră. Asta l-a făcut pe logodnicul meu să se hotărască. Cu o viteză uimitoare, și-a găsit pantalonii, s-a îmbrăcat și a ieșit ca o furtună, lăsând-o pe blondina lui încremenită în mijlocul camerei.

N-am mai stat să văd ce se întâmplă. Mi-am luat din dulap geanta de voiaj, în care mi-am adunat boarfele, și dusă am fost… direct acasă la mine. Acolo, am făcut un inventar succint: mă alesesem cu o zgârietură, cu încă un capitol din viață încheiat dureros, cu un viitor destrămat și cu o singurătate care părea că tinde către infinit.

Citeste continuarea

Lasă-ne un comentariu!