NUMELE MEU ESTE BIRDEA MARGARETA, LOCUIESC IN CLUJ SI VREAU SA FAC PUBLICA POVESTEA MEA

Eram ca intr-un film, nu imi venea sa cred. Intr-o seara in timp ce eram acolo, rasfoind prin lucrurile fetitei am gasit un jurnal in care scria “Sunt cel mai nefericit copil de pe pamant. Nu ma iubeste nimeni si sunt pe un drum fara sfarsit”.

Numele meu este Birdea Margareta, locuiesc in Cluj si vreau sa fac publica povestea mea, care o sa vi se para rupta dintr-un film.
M-am casatorit in urma cu 13 ani cu un arab din Palestina, fara a sti ce poate implica o astfel de relatie.

Eram o fata de la tara fara experienta de viata si foarte naiva. Nu stiu daca as putea sa spun ca am avut perioade de fericire alaturi de el, din cauza incompatibilitatii dintre noi si a modului total diferit de viata cu care era obisnuit fostul meu sot.

Din punctul lui de vedere si al majoritatii cetatenilor de origine araba, femeia este acel obiect de care se folosesc pentru a le face menaj, mancare si nu in ultimul rand copii, cat mai multi daca se poate…

Chiar si mama mea imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea…

Eram disperata pe masura ce trecea timpul deoarece constientizam ca mi-am distrus viata. Imi venea greu sa divortez. Ma gandeam cum voi fi privita de lumea din jur… Chiar si mama mea care imi era foarte apropiata imi spunea ca trebuie sa imi duc crucea, ca nici altul nu este mai bun…

Eram anul intai la facultate cand m-am casatorit. Eu nu aveam voie sa ies nicaieri cu colegii, dar cel mai grav era ca nici el nu ma scotea nicaieri. Eram suparata, dar in prostia mea ma gandeam ca voi face tot ce imi sta in putinta pentru a ramane alaturi de barbatul cu care m-am casatorit.

Asa ca, dupa 2 ani, la insistentele lui, am fost de acord sa facem un copil. Credeam ca acest lucru il va schimba, credeam ca isi va schimba modul de viata de dragul copilului. Ma insela insa cu cine ii iesea in cale. Iar eu parca ma incapatanam si mai rau si parca si mai tare ma ambitionam sa lupt pentru el. Eram intr-o continua competitie cu femeile din viata lui. In anul 2001, a venit pe lume fiica noastra Sarah, o minune de copil… dar, din pacate, schimbari in bine nu erau la sotul meu. Eu ma imparteam intre scoala si fetita mea, care era si este totul pentru mine.

Eram disperata, urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa

In anul 2009, dupa multe insistente am fost de acord sa las fetita sa plece in vacanta la bunicii din Palestina, insotita de cumnatul meu, sotia lui (tot romanca) si fetita lor. Eu si sotul meu am ramas in Romania.

Desi initial sovaiam si nu prea eram de acord sa o las sa plece cu rudele, pana la urma m-a convins ca va fi doar pentru o perioada de doua saptamani pentru ca fetita sa-si cunoasca mai bine bunicii si verisorii…

Dupa o saptamana, primesc insa vestea ca vrea sa plece si el in Palestina la familia sa si promisiunea ca se va intoarce impreuna acasa cu fetita.
Pana aici nimic de banuit… In acea perioda, eu aveam o afacere care mergea foarte bine si nu puteam lipsi de la serviciu. Dupa zece zile, timp in care vorbeam zilnic cu fata mea la telefon si nu banuiam nimic, imi spune ca a decis sa lase copilul acolo un an la scoala ca sa invete limba.

In acel moment am simtit ca cerul s-a prabusit peste mine. Eram disperata. Urlam incontinuu si il imploram sa imi aduca ingerasul acasa. Din pacate, zilele treceau si ma lasa sa vorbesc din ce in ce mai rar cu fetita mea. Eram innebunita… Simteam ca nu vrea sa o mai aduca, iar pentru mine acest lucru inseamna sfarsitul lumii. Cand vorbeam cu fetita la telefon, plangea. Iar el ma ameninta spunandu-mi ca daca o mai fac sa planga, nu ma mai lasa nici macar sa vorbesc cu ea.

Viata mea era daramata. L-am urat din tot sufletul meu…

Nu puteam dormi, nu puteam manca. Plangeam incontinuu. Nu stiam unde sa ma duc si ce sa fac pentru a-mi recupera copilul. Asa ca am inceput sa bat la toate usile posibile pentru a cere ajutor (ambasada, consulat, politie, ministerul de externe, avocati, procurori, judecatori etc.), dar cu fiecare vizita a mea la toate aceste institutii veneam acasa tot mai disperata. Mi se spunea foarte politicos ca, din pacate, nu se poate face nimic. “Nu exista acord intre Romania si Palestina si nu se poate interveni in nici un fel”….

Viata mea era daramata. Dupa trei luni, sotul meu s-a intors acasa singur, asigurandu-ma ca o va lasa acolo doar un an. L-am urat din tot sufletul meu. L-am urat pentru ce mi-a facut atat mie, cat si ingerasului meu care plangea incontinuu.

Citeste continuarea

Lasă-ne un comentariu!