„Am fost convinsă că Vali este alesul meu și am făcut tot ce mi-a stat în putință să-l scot din ghearele depresiei.

— Eu? Medicul mi-a spus că-mi revin din depresie într-un ritm galopant la care nu se aștepta și că aș putea pleca mai repede de aici. Ăsta e meritul tău.

— Mă bucur, i-am răspuns eu, dar de fapt, mă întristasem deodată, aflând că timpul petrecut împreună risca să se scurteze. Ai vrea să păstrăm legătura?

Vali m-a strâns puțin de mână și m-a întrebat:

— Îmi dai voie să… te sărut?

I-am luat răspunsul ca pe o făgăduință. În sfârșit mi se împlinea un vis, îmi întâlnisem sufletul-pereche, după câteva căutări eșuate.

— Ce-i cu depresia asta a ta? l-am întrebat, vrând să aflu cât mai multe despre el.

Și-a dus mâna la fesul negru de lână.

— Mama mi l-a făcut când eram în liceu. E talismanul meu norocos. Dar mama… s-a dus acum cinci luni. Noi doi eram cei mai buni prieteni. N-am mai mâncat, n-am mai dormit, n-am mai avut chef de lucru, de nimic. Taică-meu m-a dus la doctor și… am ajuns aici. știi ce? Cred că pot renunța la talisman… deocamdată, a adăugat el și și-a scos fesul, lăsând niște plete negre, strălucitoare, să i se reverse pe umeri.

— Oau, ai plete de rocker! am exclamat eu, încântată.

— Sunt mai degrabă un semn de rebeliune. Mamei îi plăceau. și fostei mele iubite. Tata înnebunește când le vede. Fac totuși un compromis: port coadă când merg la firmă. Sau fesul. Tu mă accepți așa cum sunt? Sau să-mi pun fesul la loc?

— Nu cumva să-l pui la loc, îți stă foarte bine așa.

— Dar tatăl tău te vizitează?

— Nu. îmi trimite tot ce-mi trebuie prin șoferul firmei. Expeditiv și practic, nu crezi?

— Tu știi mai bine.

Relația noastră s-a intensificat, fugărită parcă de timp. Am schimbat numerele de mobil, petreceam ore-n șir la taclale, la declarații subtile de iubire și promisiuni poetice. Vali nu m-a bombardat cu întrebări despre viața mea, așa cum făceam eu. Asta mi-a convenit, căci duc o existență mono-tonă, l-aș fi plictisit precis. în schimb, eu am aflat câte ceva despre el. Își pierduse mama într-un accident de mașină. Tatăl lui, un fel de zbir al familiei, îl obligase să de-vină inginer. Deținea o firmă prosperă de informatică, unde Vali lucrase, înainte de-a cădea pradă depresiei. Dar acum, că mă cunoscuse, Vali dorea să-și schimbe viața, să fie în sfârșit pe propriile picioare. Am plănuit împreună ca el să-și găsească un job în altă parte și să se mute la mine.

— și ce-o să zică tatăl tău? Crezi că va fi de acord?

— Tata? 0 să tune și-o să fulgere! 0 să încerce să te alunge de lângă mine. Poate că o să mă și dezmoștenească. și ce dacă? îți pasă?

— Mie? De fapt, ăsta e răspunsul pe care-l așteptam de la tine!

— Dacă-i așa, aranjează-mi și mie un cotlon în căsuța ta. A, și vino să mă iei acasă vineri.

— Oau! Te externezi?

— Oau, da! Mi-a spus azi medicul meu.

— Tatăl tău știe?

— A aflat și el vestea. De la doctor.

— Și dacă vine și el să te ia?

— Vine să regleze conturile cu doctorul. De „pacientul englez” l-am scutit eu. I-am zis că plec cu tine.

— I-ai zis de mine?

— Firește! Doar tu m-ai vindecat, nu? M-am apucat să-mi aranjez apartamentul, am golit un dulap și un corp de bibliotecă pentru el. Iar în vinerea cu pricina, m-am prezentat la spital, la volanul mândrului meu Tico, să-l iau pe Vali.

Nu l-am văzut așteptându-mă în parc. Precis își făcea bagajele. Am intrat în rezerva lui. Era goală, de parcă nu stătuse nimeni acolo. Poate se afla în cabinetul medicului, pentru ultimele recomandări. Nu știam cum îl cheamă pe medic, însă am găsit cabinetul asistentelor.

— Vali și mai cum? m-a întrebat una dintre ele.

Atunci mi-am dat seama că nu-i știu numele de familie, așa că le-am indicat rezerva.

— Sunteți rudă cu el?

— Prietenă… M-a chemat azi să-l iau acasă, că se externează.

— Mm… cred că ați încurcat zilele, mi-a răspuns asistenta, studiind un registru. Pacientul s-a externat ieri. Deși… n-ar trebui să vă dau informații, nici nu-i știți numele…

— Cum? Ieri?

— Domnișoară, îmi pare rău! Mai multe chiar nu vă pot spune.

M-a luat amețeala. Am luat mobilul din geantă și l-am sunat pe Vali. Dar am primit de zeci de ori același răspuns: „Persoana apelată nu poate fi contactată”. într-un târziu, am pornit-o spre ieșire. La ușă, m-a abordat o femeie. 0 mai văzusem plimbându-se prin parc.

— Vai, domnișoară, ce rău îmi pare! Vă cheamă Simona?

— Da, de ce? am întrebat-o, indiferentă.

— Tare bine vă stătea împreună! Așa se bucura băiatul! Da’ a venit ieri taică-său și l-a luat acasă.

— De unde știți că era taică-său?

— Păi s-au certat chiar aici, la ușă. Băiatul nu voia să plece, a vrut să o sune pe Simona, adică pe dumneavoastră, dar ta-su i-a smuls telefonul din mână și l-a luat pe sus, cum se zice.

Atunci am înțeles în sfârșit că Vali nu era pregătit să-și ia viața de la capăt, alături de mine. Dar spre deosebire de mine, care sperasem la un viitor în doi, el știuse de la început că nu avea să existe. Poate de aceea nu-i știam nici măcar numele de familie. Se mulțumise să viseze cu ochii deschiși – terapie ce se dovedise eficientă. Asta e singura mea mulțumire.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Lasă-ne un comentariu!